Iancu de Hunedoara verişor primar cu Mahomed Cuceritorul ?

Iancu de Hunedoara verişor primar cu Mahomed Cuceritorul ?

După vertiginoasele cuceriri în Peninsula Balcanică, turcii au atins în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, linia Dunarii şi  au intrat în contact direct cu Țările Române și Ungaria, în vremea sultanului Baiazid I ( 1389-1402).

Instalarea Imperiului Otoman la Dunărea de jos și tendința lui de expansiune la nordul fluviului a deschis îndelungatele confruntări ale țărilor române cu turcii. Un secol și jumătate, încercarea Imperiului Otoman de a ajunge la nordul Dunării spre Europa Centrală, a fost stopată de rezistența izolată sau coalizată a țărilor române și a regatului maghiar.

Opunând o rezistență tenace cuceririi otomane, acțiunile românilor, atât defensive cât și ofensive, intră în circuitul opiniei publice europene și forța lor militară devine un factor prezent în mai toate proiectele de cruciadă, alcătuite în această vreme.

În perioada de început a rezistenței țărilor române se remarcă comandanții de oaste și proeminenți oameni de stat, așa cum au fost Mircea cel Bătrân (1386-1418), în Țara Românească, Ștefan cel Mare (1457-1504) în Moldova și Iancu de Hunedoara, atât ca voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator al Ungariei (1446-1453) și căpitan general al Regatului maghiar (1453-1456).

O primă victorie asupra turcilor a avut loc în luna septembrie 1442 pe râul Ialomița, când Iancu de Hunedoara a înfrânt și nimicit oastea otomană de sub conducerea beglerbegului Rumeliei. În această bătălie i-au fost alături și cnezii bănățeni, din puternicele familii Gârliște, Timișel, Ciorna în frunte cu neamul Bizerea.

În contextul unor febrile negocieri pentru organizarea unei noi cruciade, susținută de Roma, nu însă și de celelalte puteri europene, Iancu de Hunedoara pregătește și conduce în toamna anului 1443, o puternică acțiune militară în Peninsula Balcanică, la care a participat și regele Vladislav. Oastea regală înfrânge rezistența turcă și ocupă orașele Niș și Sofia, însă din cauza iernii a trebuit să se retragă. O nouă încercare de a opri înaintarea turcilor a avut loc în 10 noiembrie 1444, dar acum oastea regală a fost nimicită, însuși regele Vladislav a căzut pe câmpul de luptă. Încercarea lui Iancu de Hunedoara de a relua ofensiva în Balcani alături de Skandenberg, eroul luptei de rezistenţă antiotomană a Albaniei, s-a încheiat cu o nouă înfrângere grea la Kosovo, în octombrie 1448.

Iancu de Hunedoara avea o bună pregătire militară, el şi-a făcut primele studii cu  Dimitrie Szechy, episcop de Zagrab, apoi a urmat Dreptul. În vremea lui Nicolae de Ujlasi, el îmbrăţişează meşteşugul armelor. Pentru a se perfecţiona şi mai bine în arta războiului, regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) l-a trimis în Italia, unde a slujit timp de doi ani sub ducele Milanului, Filippo Visconti.

Pregătirea sa militară şi vitejia  înnăscută au făcut ca el să fie un bun strateg, reuşind aşa cum am văzut, să închege un sistem de alianţă politico-militară a ţărilor române cu caracter antiotoman.

În anul 1453, sultanul Mahomed al II-lea cucereşte Constantinopolul, aducând un trist sfârşit Imperiului Bizantin (greco-oriental), prin înfrângerea zdrobitoare a locuitorilor acestei măreţe capitale. Românul Iancu de Hunedoara intenţiona să vină în ajutorul bizantinilor, aşa cum o arată izvoarele, dar neavând nici mijloace suficiente şi nici conlucrare din partea creştinătăţii, nu a putut să facă acest lucru. Totuşi, în anul 1456 el eliberează Belgradul şi se umple de glorie în ofensiva antiotomană. ( A se vedea foto 1 cu cetatea Kale Mekdan-Belgradul de azi).

Această răsunătoare victorie a eliberării Belgradului, care a reprezentat un moment atât de glorios în analele ungureşti şi în special, în istoria comiţilor de Timişoara, n-a adus cu sine bucuria deplină care ar fi fost de aşteptat în alte împrejurări. În urma muncii, a gărzilor de noapte şi a hărţuielii neîntrerupte îndurate cu stăruinţă în timpul întregii campanii, Huniade s-a îmbolnăvit de o febră ucigătoare (ciumă), care i-a pus capăt zilelor la scurt timp după aceea. A cerut să fie dus la Zemun, localitate din Srem, aflată în faţa Belgradului (azi cartier al Belgradului n.a), unde a recomandat încă o dată fiului său mai mare, Ladislau, să respecte credinţa ca supus. Apoi, cu deplin devotament faţă de Mântuitorul Hristos, a primit la biserică sfânta împărtăşanie din mâinile lui Capistrano (misionar apostolic al papei Calist al III-lea) şi petrecut cu durere amarnică de către cei jur, şi-a dat sufletul în mâinile Creatorului.

Interesant este faptul că Iancu de Hunedoara nu a fost plâns numai de apropiaţii săi, ci şi de duşmanul său de moarte, sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, cu care s-a războit ani de zile pentru apărarea Europei. Sultanul Mahomed a ţinut post aspru timp de o lună de zile, sub privirile suspicioase ale supuşilor săi. Ca musulman era strigător la cer să plângi moartea unui ,,ghiaur”, îl mânia pe Allah, darmite moartea unui duşman atât înverşunat ca Iancu de Hunedoara, spaima marelui Imperiu Otoman. Nimeni nu a înţeles atunci ce s-a petrecut, de fapt, cu Mahomed, iar lumea a fost şi mai surprinsă când, la capătul săptămânilor de doliu, sultanul a ţinut să dezvăluie lumii întregi mâhnirea ce-i cuprinsese sufletul: ,, Cu toate că a fost inamicul meu, m-am întristat la moartea lui Iancu de Hunedoara. Niciodată lumea nu a mai cunoscut un asemenea om”.

Misterul acestei tristeţi şi a doliului ţinut de acest puternic sultan s-a lămurit după ce în Biblioteca Nazionale Marciana din Veneţia, a fost descoperit un document care dă informaţii senzaţionale şi aduce în discuţie o spectaculoasă ipoteză despre legăturile de rudenie dintre nobilimea românească şi Înalta Poartă Otomană. Într-un mesaj diplomatic de cea mai mare urgenţă şi încredere trimis papei la Roma, regele Matia Corvinul afirma – nici mai mult, nici mai puţin – că tatăl său, ilustrul cneaz român Iancu de Huneadoara şi Mohomed al II-lea ar fi fost veri primari, căci mamele lor erau surori. Specialiştii s-au întrebat: Iancu de Hunedoara, văr primar cu Mahomed Cuceritorul ?

Documentul descoperit la Veneția a fost publicat în anul 2008, de reputatul academician Ioan Aurel Pop, rectorul Universității din Cluj. Istoricii clujeni au început să recitească, pe baza acestui document uluitor, tot ce știau despre relațiile celor doi mari lideri ai Evului Mediu. Poate că, astfel, se explicau formulele extrem de familiare din corespondența purtată de Matia (Matei) Corvinul și dinastia otomană, cât și doliul sultanului Mahomed Cuceritorul. Strădaniile cercetătorilor clujeni nu au fost zadarnice, ei au aflat că pe la anul 1500, după moartea lui Mahomed, lupta pentru putere dintre fiii săi era pe viaţă şi pe moarte. Pentru a pune mâna pe imperiu, Djem, unul dintre fiii lui Mahomed, încearcă să-şi caute aliaţi creştini, dar devine victima unei uneltiri şi se trezeşte ostaticul unor cavaleri creştini în insula Rodos. Aflând de această întâmplare, regele Matia îi scrie numaidecât Papei, să-l elibereze şi să i-l trimită lui pe fiul fostului sultan, Djem.

,,El cu mâna sa scrisu-mi-a ca să vină la mine, că el este cu mine prin drept de sânge unit, pentru că sora bunicii mele, care a fost răpită de turci, fu căsătorită cu bunicul lui, turcul (sultanul Murad n.a), din care mai apoi, s-au zămislit el”, îi explica regele Matia Corvinul, Papei de la Roma, legăturile sale de rudenie cu tânărul Djem.

Deşi Matia Corvinul era în plină glorie pe tronul Regatului Maghiar, se lăuda în Europa cu descendenţa sa românească, care îl înrudea cu Imperiul Otoman. Dacă regele Matia şi Djem erau veri de-ai doilea, taţii lor, Iancu de Hunedoara şi Mahomed erau veri primari, iar bunicile lor erau surori, două fiice de cneaz, de aici, din Ţara Haţegului.

Iancu de Hunedoara, pe ramura tatălui, vine din puternica familie Costeştilor de Mesteacăn. Pe ramura mamei, familia se trage din cnejii Muşini de la Rachitova, din inima Ţării Haţegului, ctitori ai minunatei biserici de la Densuş. Stela, fiica cneazului Bolian Muşin, din Răchitova de Haţeg, împreună cu tatăl său, au fost răpiţi atunci când sultanul Murad al II-lea, însoţit de trupele sale de achingii, a avut o expediţie de pedepsire a Transilvaniei, în timpul căreia Cetatea Haţegului a fost cucerită, iar împrejurimile au fost prădate, fapt dovedit de documente clare. (foto 2, portret de sultană)

Marele sultan Murad al II-lea, de cum o întâlneşte pe Stela, se îndrăgosteşte de ea, o ia de soţie în jurul anului 1425, ridicând-o la rang de sultană, stăpână peste cel mai puternic imperiu din lume. Domniţa ardeleancă îi dăruieşte sultanului Murad, în 29 martie 1432, un fiu ce avea să stăpânească peste jumătate din lume, pe viitorul sultan Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului şi marele adversar al vărului său, Iancu de Hunedoara.

Sultana Stela din Răchitova de Haţeg, moare în anul 1499. A fost mama sultanului între anii 1444 – 1446, când temporar, Mahomed, la vârsta fragedă de 12 ani, a preluat conducerea Imperiului. Pe mormântul ei din grădina moscheii Muradye din Bursa, Mohamed sultanul a scris: Slavă lui Allah ! Acest ilustru mormânt a fost ridicat de domnul nostru, măreţului Sultan, pentru mama sa decedată, regină între femei. Fie ca ţărâna ei să fie înmiresmată !

Sultanul Mahomed Cuceritorul, cel despre care regele Matia Corvinul ne spune că ar fi fost fiul domniţei din Ardeal, are o biografie foarte interesantă, care susţine prezumţia că ar fi fost crescut de o mamă creştină. Acesta a fost un sultan cu puţină aplecare spre Islam, fiind mustrat chiar de fiul său, Baiazid, pentru acest lucru.

Marele pictor italian Gentile Bellini, care a pictat ani în şir la curtea marelui sultan, povestea că a descoperit cu mirare că în palat exista o cameră unde se afla un tablou al Feciorei Maria, în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă.

Mahomed, fiul Stelei, avea şi o colecţie impresionantă de relicve creştine: cămaşa lui Iisus, moaştele profetului Isaia, ale Sf. Ioan Hrisostom, în total 21 de relicve. Se mai spune că Bellini a pictat pentru Mahomed o iconiţă a Mariei pe lemn, copie după o icoană mai veche ştearsă, pe care sultanul o purta în permanenţă pe sub cămaşă şi despre care se crede că fusese a mamei sale.

Bibliografie:

  1. Mihai Bărbulescu şi colab., Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2012
  2. Ciprian Rus, Formula AS, anul XXVII, nr. 1275, iulie
Avatar
Prof. Icoana Budescu / UZPR
+ posts
Distribuiți

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.