În curtea din față se înălța nucul uriaș care își crăcăna crengile, la apus, peste casa noastră, la răsărit, peste casa vecinilor, iar la mijloc se ridica până la cer, astfel încât, dacă te cățărai pe crengile cele mai înalte, legănate de vânt, vedeai biserica din capătul celălalt al satului Jamu Mare. Te întorceai spre miază-zi și vedeai Munții Vîrșețului, zona interzisă, unde patrulau grăniceri supărați, cu gloanțe de foc, călare pe cai cu copite de fier și ochi însângerați. Spre soare-apune vedeai satele Gherman și Percosova, desenate ca pe hartă, apoi, spre miază-noapte, fundul grădinii și Lunca Borugii, izlazul și păduricea de după izlaz și mai departe, undeva, după dealul Gătăii, zis Șumigu, parcă se întrezărea capătul lumii!
Sub nuc era umbră mare, iar toamna era mare umezeală, iarbă înrourată, covor de mușchi îmbibat cu mărgeluțe strălucitoare. În schimb, de la nuc înspre cele patru zări, imediat de la stradă și din grădină, se întindeau noroaie grase și lipicioase cum e catranul cel mai negru din talpa iadului! Pe uliță, pe unde treceau căruțele, roțile încercuite cu fier tăiau hălci de clisă lucioase ca hăcuite de pe curul gras și negru al lui Scaraoțchi!
Bunicul meu, Matyas, făcuse ambele războaie mondiale, fusese îngropat până peste brâu de pământul răscolit de un obuz, mâncase carne de cal, de câine și de cioară, călătorise de la răsărit la apus, de la miazănoapte la miazăzi, și era singurul de pe strada noastră care citea ziarul. Undeva, pe marți, pe la amiază, poștașul aducea ziarul și îl înfigea între ulucile porții de la stradă, câinii lătrau, ciorile croncăneau, iar vecinii priveau cu invidie cum un sătean de-al lor, nici mai bogat, nici mai sărac, primea direct pe gard știrile cele mai proaspete din lume! Uneori, marți, la amiază, bunicul îmi zicea: „Vezi la poartă, nu mi-a venit ziarul?!” Oh, eu fugeam într-un suflet și îi aduceam ziarul ca pe cel mai prețios trofeu ori îî spuneam, dezamăgit, că ziarul încă n-a venit! Cât îl admiram pe bunicul! Un astfel de om, care s-a ridicat de sub noroiul aruncat de bombe, care a mâncat câini și ciori ca pe cartofii copți în jar, sigur a ajuns și la capătul Pământului, acolo unde dacă te așezi în fund, îți bălăngăne picioarele în golul fără sfârșit. Așa, într-o zi, l-am luat pe ocolite pe bunicul și l-am întrebat dacă a fost departe, foarte departe. „Am fost, da, am fost foarte departe!”
„Auzi, nagy tata, pe acolo, pe unde ai umblat, nu ai ajuns, cumva și la Capătul Pământului?” Bunicul a râs și mi-a spus sec și simplu că nu, nu a ajuns, apoi s-a întors la ale lui. Nu era prea vorbăreț. Am fost foarte dezamăgit! Dar, pe undeva, parcă simțeam că ține ascunse niște secrete, că știe mai multe, însă nu vrea (sau încă nu are voie?!), să îmi spună tot!
Apoi, într-o zi, s-a întâmplat miracolul! Am primit de la bunica și bunicu’ niște cizme de cauciuc galbene, cu doi cai negri ridicați în două picioare conturați pe cei doi carâmbi. Ca să vezi minune! Nu numai că erau cizme impenetrabile de cauciuc, mai erau și galbene! Și mai aveau și cai negri în părțile laterale! Așa o bucurie mare nu s-a pomenit. Am încălțat cizmele, am luat niște haine groase, am tras bunda bunicului pe deasupra și am avut voie să ies în stradă, chiar dacă noroiul era până-n gât. Adică, chiar până-n gât nu era, dar era până la genunchi. Și, cu toate acestea, puteam să merg orișiunde voiam! Am ieșit în capătul străzii, călcând voinicește noroaiele, apoi, am trecut peste lunca Borugii până pe islaz. Pășunea marvelor era îmbibată cu apă, însă mie nu îmi păsa de nimic! Treceam peste băltoacele cu apă tacticos ca un bărzoi la pescuit prin luncă, fără să mă ud de loc la picioare. Am mers mult așa, simțind că sunt de neoprit, până ce m-am apropiat de păduricea de la orizont și am început să obosesc puțin. Poate era oboseală, poate era și un pic de teamă pentru că ajunsesem atât de departe, pe lângă păduricea după care trebuia să fie, undeva, și capătul lumii. La orizont se adunaseră niște nori amenințători, așa că, înțelept, m-am întors spre casă. Dar, purtam în picioare cea mai mare invenție de care aflasem până atunci, cizmele de cauciuc! Încălțăminte care putea să te poarte în orice parte, oricât de departe, indiferent de noroaie! Nu acum, dar, cândva, mai târziu, cu cizmele acestea sau, poate, cu unele mai mari, simțeam că voi putea ajunge la capătul Pământului!
MATEI MIRCIOANE, 13 noiembrie 2023, Leighton Buzzard
