February 23, 2024
Nebunii de pe strada mea

Nebunii de pe strada mea

Fiecare cătun, sat sau oraș, are nebunii săi ori, cel puțin, nebunul său disprețuit și respectat în secret, fiindcă nebunia are ceva jalnic și ceva admirabil în conținut și în manifestare, ceva de râs și ceva de plâns, ceva strident și respingător, ceva profund și misterios,… atrăgător(!?). Nu degeaba, pe vremuri, nebunul regelui era privilegiat la curtea regală! Stătea în preajma suveranului și era singurul care avea permisiunea să spună adevărul în gura mare! Se pare că, totuși, nici nebunii din vechime nu erau atât de nebuni încât să spună prea multe adevăruri neconvenabile.

În copilăria mea, la Jamu Mare, îmi aduc aminte de doi nebuni, pe care, de fapt, nu i-am văzut niciodată! Despre ei știa tot satul că sunt nebuni. Unul era Hecu, iar celălalt, Pulpa. Amândoi locuiau în case dărăpănate, sinistre, cu geamuri cârpite cu scânduri, table și hârtie, cu pereții gata să cadă, cu grădini și curți năpădite de buruieni, cu duzi mari până la cer și cu mere dulci. Despre amândoi știam că nu suportau copiii, iar dacă vreun copil cădea în labele lor uriașe, risca să fie băgat într-un sac. Evident, mai lua și bătaie! În general, convingerea noastră era că nebunii aceștia periculoși puteau să ne țină închiși chiar și peste noapte, ceea ce era neplăcut, fiindcă, chiar dacă a doua zi am fi fost eliberați, oricum am fi luat bătaie de la mama! Aceasta, totuși, nu ne impresiona foarte tare, fiindcă noi, toți copiii din sat, luam bătaie cu regularitate de la părinți. Însă, într-o vară, chiar aflasem că erau închiși în podul casei lui Hecu unii copii tocmai din vara trecută! Prizonierii n-ar fi fost din satul nostru, erau de prin vecinătăți, copii care veniseră în vacanță de la oraș. Totuși, soarta lor cumplită ne crease o emoție foarte puternică și am vorbit mult despre aceasta, despre felul cum am putea să îi ajutăm. Pentru toate acestea, dar, mai ales pentru faptul că acolo locuiau nebuni, diferiți de ceilalți oameni, casele lor reprezentau atracții irezistibile pentru hoarda de copii din Colonie. Colonia era partea care se adăugase mai târziu, dincolo de linia ferată, vetrei vechi și absolut nemțești a satului, iar acolo, în Colonie, locuiau mai mult români, unguri și țigani, acolo locuiau toți prietenii mei.

Să mai amintesc de faptul că Pulpa avea două case, iar în casa bântuită de pe strada mea nu venea decât rar. Atât de rar încât nu l-am văzut niciodată, însă, i-am văzut urmele: cenușa din vatră, niște haine aruncate pe patul desfundat, niște fân pus la uscat în podul casei. Alteori, Dima mă anunța conspirativ: „Aseară, Pulpa a fost acasă. A făcut focul!” Cum Pulpa nu era niciodată de găsit acasă, noi, copiii, îi bântuiam casa aproape părăsită. Și îi mâncam fructele din grădină. Avea doi duzi, unul cu dude negre și unul cu dude albe. Dudul alb se ridica peste casă până la nori, iar dudul negru se ridica până în al nouălea cer! Urcam pe crengile lor ca pe poteci în pădure și priveam peste sat și mâncam dude cu pumnii. Cele mai dulci fructe, fructele interzise din grădina nebunului!

Până la urmă, nici Hecu, nici Pulpa, nu au băgat niciun copil în sac! Cea mai palpitantă întâmplare fiind aceea că, într-o zi, trecând prin fața casei lui Hecu, împreună cu Iani și cu Feri, plictisiți de indiferența căpăcăunului, am bătut îndelung cu niște bețe în ochiurile de lemn ale geamurilor, după care ne-am ridicat la ferestre, agățați de scânduri, sprijiniți cu tălpile de brâul casei, și eu am văzut de aproape, de foarte aproape, printr-o crăpătură, ochiul însângerat al lui Hecu pândindu-mă periculos! Cel puțin așa cred! Am luat-o vitejește la fugă, cu prietenii mei după mine, de ne-am oprit numai, hăt, la gară, unde, cu răsuflarea tăiată, am descris ce am văzut, lucru nemaivăzut și bun de spus mai departe, celorlalți copii din Colonie. Ceea ce am și făcut a doua zi, povestindu-i întâmplarea lui Ioji, lui Dima și lu’ soru-sa Dica, de care îmi cam plăcea. Oho, câte întâmplări extraordinare s-au petrecut în copilăria de la Jamu Mare!

Și cu nebunii de la oraș, de la Reșița, m-am întâlnit în copilărie. Era unul înalt, foarte înalt, care, dacă strigai după el „Iii”, se enerva și fugea după tine, ceea ce era palpitant și… distractiv! Mă rog, așa consideram noi, copiii, atunci, și nimeni nu ne spunea că n-ar fi așa. Se oprea și lumea pe stradă și râdea odată cu noi, șmecherii, care o tuleam prin curți ori pe străzi înguste! Mai era și unul, Gheza-Nebunul, care își dădea ochii albaștri peste cap ori se uita cruciș, comic, mergea prin piață și lua marfă fără să plătească. Mânca cireșe, scorușe, brânză, pe gratis, fără să dea un ban! „Eh, lasă-l în pace, e Gheza-Nebunul!”, spuneau oamenii, dar, mie mi se părea că mai mult făcea pe nebunul, mai ales că, într-un an, cred că la Ziua Recoltei, a urcat pe scenă cu o chitară electrică și a cântat destul de bine!

Alți nebuni cunoscuți ai orașului au apărut pe stradă când eram deja om matur și, culmea, pe doi dintre ei îi cunoscusem și în copilărie, când nu erau deloc nebuni! Unul este, de-cum celebrul Gică, mai mic decât mine cu un an. Pe Gică l-am cunoscut de copil, când mergeam împreună la antrenamente, la stadion în Valea Domanului, unde antrenor ne era celebrul Jojo-Baci (Zsizsik Bacsi). Gică era un copil ca toți copiii. A jucat fotbal și a terminat liceul, apoi, s-a angajat undeva în fabrică, din câte știu. El însuși mi-a povestit că a fost diagnosticat bolnav psihic după  ce, prin 1990, fratele său a fost împușcat la colțul străzii în urma unei afaceri tulburi între bișnițarii care schimbau valută. Mă opream adesea la o vorbă cu el și, printre altele, îmi amintesc că mă sfătuia să nu mă întorc acasă niciodată pe același drum, „pentru că dușmanii te urmăresc și te pândesc unde nu te aștepți!” Știam și eu din filmele „western” că nu trebuie să te întorci niciodată pe același drum, regula aceasta făcea parte din filozofia de viață a indienilor nord-americani! Cel puțin așa rezulta din filme și din romanele lui Karl May! Oho, în copilărie am fost de nenumărate ori cowboy și indian și evitam să mă întorc acasă pe același drum! De fapt, ce sunt nebunii decât niște oameni mari care au rămas copii!

Mai târziu, după anul 2000, eu eram redactor la Radio Reșița, iar Gică-Nebunul era celebru deoarece câștiga toate concursurile radiofonice pe teme sportive. Avea o memorie colosală! Știa pe de rost componența echipelor de fotbal din Divizia A și B din anii ´70, ´80, ´90! Componența echipelor naționale de fotbal ale României, Braziliei, Angliei, Germaniei,… din anii ´60 până în zilele noastre! Rezultate, victorii, înfrângeri, la handbal, tenis, atletism, gimnastică, popice… Gică știa tot! Și Gică parcurgea Reșița pe toată lungimea, făcând duble cu mingea de fotbal! Mi-a spus că se antrena să bată recordul mondial de duble cu piciorul! Din păcate, în ultimii ani am văzut că avea, tot mai des, accese de furie. Nu știu cât o mai duce așa, pentru că se îngrijește singur!

Am spus mai devreme despre doi nebuni pe care i-am cunoscut în copilărie. Înainte de a povesti despre cel de-al doilea, a cărui amintire îmi rupe sufletul, să mai zic de unul celebru, a cărui imagine s-a estompat, deși în zilele lui de glorie era nebunul numărul unu(!) al municipiului reședință de județ! Era Liviu, un nebun tinerel, chiar copil, apoi, adolescent, care mergea pe stradă împingând o roată de bicicletă cu ghidon, imaginându-și că conduce o mașină! Striga lumea după el: „Liviule, vezi să nu depășești viteza legală!” sau, „Ai grijă la curbe și la depășiri!”, iar pieptul lui Liviu se umfla de bucurie, accelera și motorul i se ambala vesel din voce și din buze! Ani de zile a cutreierat Liviu străzile Reșiței cu roata și cu ghidonul cu oglindă retrovizoare, ba, o dată, se spune, ar fi mers până la Caransebeș și înapoi! Apoi, încă tânăr, a obosit, s-a întunecat, s-a întristat, și-a lăsat capul în piept și s-a așezat pe o bancă. Îl întrebau oamenii, „Liviule, unde ți-e mașina? De ce ești pe picioare?”, „Mi-au furat-o, dă-i în mama lor!”, spunea Liviu cu lacrimi în ochi.

Acum o să povestesc, puțin, despre un nebun a cărui identitate voi încerca să o ascund. Cei care îl cunosc își vor da seama despre cine e vorba, dar, îi rog să țină secretul pentru că este prea dureros și viu! Este povestea unui om exemplar care a eșuat din cauza unei nenorociri, de fapt, din cauza unei (prea) mari iubiri! Subiectul este parcă de roman sau de film, dar este o poveste de viață trăită pe strada noastră! Omul este acum la o vârstă înaintată, este un bătrân anonim din Reșița. Am fost la aceeași școală, dar e cu câțiva ani buni mai mare decât mine. Când era copil nu era deloc anonim!  Îl știa toată școala și tot cartierul! Era „cel mai deștept și talentat din școală”, iar profesorii îl dădeau drept exemplu în ședințele cu părinții, chiar dacă erau ședințe cu părinți de la alte clase. Hai să-i spunem Dinu. „Dinu a luat nota 10 la algebră, el rezolvă probleme din „Gazeta Matematică”, Dinu e cel mai bun la literatură, Dinu știe toate capitalele lumii și toți domnitorii!” Dinu era „cel mai, cel mai!” la toate materiile, inclusiv la educație fizică și la desen! Dinu a pictat, într-o zi, un buchet de flori așa de frumos și adevărat, încât tovarășa profesoară a vrut să-i toarne apă în vază! Cel puțin așa a declarat tovarășa!

Pentru că era așa de priceput la toate, pentru că făcea totul cu nemaivăzută ușurință, ca un artist, Dinu nu a luat calea politehnicii sau a medicinii, așa cum făceau cei mai buni elevi în vremea comunistă, ci s-a orientat spre artele plastice, adică spre o facultate în care erau admise numai geniile… sau nebunii! Pe atunci, la oricare din secțiile facultăților de arte plastice erau cam șase până la zece locuri și peste o sută de candidați! Imposibil de intrat! Intrau numai cei cu pile și dintre aceaia numai cei foarte talentați! Pe ici, pe colo, mai scăpa și câte un geniu necunoscut, ca să nu bată la ochi! Dinu nu a intrat din prima, dar, a intrat după încă două încercări. Să mai spunem că Dinu fusese și un copil frumos și devenise un tânăr și mai frumos, înalt, blond și cârlionțat. Fără să vrem să atingem corzile religioase sensibile, totuși, trebuie să spunem adevărul: Dinu semăna binișor cu Iisus din unele tablouri frumoase din vremea Renașterii și a Epocii Romantice târzii. Așa, deci… La facultatea respectivă, Decan era o artistă celebră, o mare frumusețe în tinerețea ei, care mai păstra vestigii evidente ale fostei frumuseți, încă subliniate de autoritatea și talentul incontestabile. Multora le era frică de ea și mulți erau îndrăgostiți fără speranță de celebra, să-i spunem, Afrodita! Dinu și Afrodita au trăit o dragoste pătimașă, până i-a prins soțul ei, Hefaistos, care a plătit niște golani să-l bată pe Dinu. Într-o seară, când tânărul îndrăgostit se întorcea acasă (pe același drum!), de la atelierul de lucru și de nebunii al zeiței, golanii l-au bătut măr, de l-au băgat în spital pe bietul Dinu! După acest incident, Dinu și-a pierdut echilibrul interior și a început să se teamă chiar și de propria sa umbră. Umbla numai pe căi lăturalnice, nu mai vorbea cu nimeni, nu mai avea încredere în nimeni! Mare mirare că a terminat facultatea! Umblă vorba că Afrodita a riscat și a pus, totuși, o vorbă bună pentru Dinu la întrunirea zeilor din Olimp! Cu vorba bună și cu diploma în buzunar, Dinu a venit profesor la Reșița. A predat desenul toată viața și a îmbătrânit singur, pe bicicletă, umblând pe căi lăturalnice, de acasă, la școală, de la școală, acasă, niciodată pe același drum, să nu-l prindă dușmanii și să-l bată. L-am întâlnit de mai multe ori, descăleca bicicleta și se oprea la o scurtă discuție, avea pe chip același zîmbet frumos din tinerețe, numai că era tot mai adus de spate. Mi-a explicat că nu e bine să te întorci niciodată acasă pe același drum, fiindcă nu se știe cum te pândesc dușmanii și te pot nenoroci pe viață! Acum, copilul genial de altădată a ieșit la pensie, stă mai mult pe-acasă, are mai puține drumuri de făcut, mai puțini dușmani de ocolit.

de Matei Mircioane          Leigton Buzzard                9 octombrie 2023

Avatar
Matei Mircioane
+ posts
Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *