Călătorului care vine în mirifica Vale a Almăjului (Depresiunea Bozovici), natura i se înfăţişează cu culmile Munţilor Almăjului, Semenic şi Aninei cu colinele sale dezmierdate, parcă din clipocitul cristalin al pâraielor ce le străbate şi de susurul stins al Nerei, cu frumoasa-i luncă, şi-l vor face să gândească că alcătuirea sa vădeşte un soi de înţelepciune geologică, un gest inspirat al Naturii.
Cele trei sectoare ale reliefului transpar cu claritate în viaţa patriarhală agro-pastorală a locuitorilor, cât şi în profilul economic al satelor.
Faptul că în Valea Almăjului peste 25 %, adică 28000 ha din suprafaţa agricolă este ocupată de păşuni, la care se adaugă 6500 ha (peste 5 %) fâneţe, explică dezvoltarea şi marea importanţă pe care a avut-o creşterea animalelor în economia locală. Practicarea creşterii animalelor în Ţara Almăjului încă din zorii istoriei este dovedită de termenii de origine traco-dacică legaţi de această ocupaţie ca: baci, ţarc, strungă, stână, străghiaţă, brânză, zăr, zară şi urdă.
Profesorul şi istoriograful Liviu Zmeu, un bun cunoscător al situaţiei economiei almăjene, nota: ,, O gospodărie în Almăj, ca să poată trăi din venitul pământului, trebuia să aibă o suprafaţă între 5 şi 10 ha, având în vedere că nu întreaga suprafaţă era bună pentru cultura cerealieră. De aceea, întotdeauna gospodăriile mici erau deficitare. Ceea ce le-a salvat de la foamete a fost numărul mare de vite, de porci şi oi comercializate, ca şi vânzarea ţuicii în cantitate mare.
Creşterea oilor era în chip tradiţional o îndeletnicire de bază a românilor de pretutindeni nu numai a almăjenilor, însemnătatea acestei ramuri a activităţii lor economice se reflectă şi în îndatoririle fiscale faţă de stat, dări pentru oierit, quinquagesima ovium. Încă din evul mediu se creşteau pe lângă oi, cai şi vaci, foarte mulţi boi, mai ales de familiile cnezilor bogaţi. În 1388, Des de Timişel din Craina Bănăţeană cumpără două moşii pe care plăteşte 200 florini, 100 boi şi 300 de oi.
În Almăj a fost stabilit încă din anul 1850 un târg săptămânal la Bozovici, în fiecare zi de marţi. În afară de aceste târguri, s-au instituit şi patru bâlciuri anuale. Acestea erau: primul în prima zi de luni şi marţi din săptămâna Paştilor; al doilea luni şi marţi înainte de Înălţarea Domnului (Ispas); al treilea luni şi marţi din săptămâna dinainte de Vinerea Mare (Cuvioasa Parascheva) şi ultimul luni şi marţi din săptămâna Crăciunului.
Dar produsele animaliere, fructele, ţuica şi animalele se mai vindeau şi la târgurile trimestriale şi anuale din Oraviţa, Cacova (azi Grădinari), Sasca, Moldova Nouă, Vârşeţ şi Anina. Vitele almăjenilor erau adunate şi de negustori străini, care le transportau spre ţările apusene, fie pe uscat prin Oraviţa la Vârşeţ şi mai departe la Budapesta, ori prin Moldova Veche cu vaporul la Viena.
Produsele animaliere erau prelucrate în gospodărie sau de către meseriaşii satelor: ledării (tăbăcari) confecţionau din piei de porc şi vită, opinci, harnaşamentul pentru cai, curele şi brâie, saci pentru făină (burduş din piele de viţel); cojocarii coseau pieptare diferite (înfundate sau deschise la piept), mânecare ornate cu rais de culoare verde, roşie sau galbenă (cojoace trei sferturi), cojoace lungi, mănuşi cu un deget, căciuli peste urechi sau clăbeţe( căciuli cu blana în afară), bunde-cojoace de lux cu marginile împodobite cu blană de vulpe, jder sau dihor.
Din lână se ţeseau strane (pături de dormit), procoviţi, cioareci, trăişti, stofă în dungi sau carouri (coţche), baticuri cu franjuri pentru iarnă. Totodată animalele erau cele care asigurau mare parte din hrana de zi cu zi: lapte, unt, brânză, caş, urdă, ouă, carne proaspătă, sărată sau afumată.
Importanţa enormă pe care animalele pe care animalele au avut-o în viaţa almăjanului, a generat grija acestuia pentru hrănirea şi sănătatea lor. Pentru sănătatea animalelor era obiceiul ca la Bunavestire (Blagovişteana, 25 martie) să se facă curăţenie generală în grajduri, stâne, curţi, ocolul de fânare, iar grămezile cu resturi de furaje, gunoaie erau arse în timp ce femeile rosteau rugăciuni pentru sănătatea familiei şi a marvelor (animalelor). În 23 aprilie, ziua Sfântului Mucenic Gheorghe se desfăşura obiceiul ,,răscucului”, când fiecare familie mulge oile şi vacile ca să verifice cam ce cantitate va avea. Această evaluare are un anumit ritual: se pun ramuri verzi la poartă şi la uşa grajdului, împotriva duhurilor rele. Cu o zi înainte se coace un colac din făină de grâu, mare şi împletit.
În dimineaţa de Sfântul Gheorghe după ce gospodina a muls oile sub una dintre ele se pune colacul , fiind ţinut într-o parte de un copil, iar în cealaltă de alt copil. Unul spune ,,cucu”, iar celălalt răspunde ,,răscucu2. După ce s-a răscucăit de trei ori animalul, copiii trag cu forţă ca fiecare să rupă bucata cea mai mare. Aceste bucăţi se mănâncă cu laptele proaspăt muls, după ce gospodina ,,le-a numit” să fie în „sănătatea marvurilor şi a gloacelor”.
Tot în această zi se ung se ung ugerele vacilor de lapte şi ale oilor cu untură şi leuştean pentru ca să nu poată vrăjitoarele să ia laptele, iar în ferestre se pun spini pentru ca strigoii să nu poată lua mana de la vaci, puterea vitelor şi a oamenilor.
Localnicii aveau şi cunoştinţe de medicină veterinară populară. În tratarea animalelor se foloseau intervenţii chirurgicale simple ( le înerbau cu spânz ,,iarba oii”, ori le slobozeau sânge), dar şi plante medicinale care aveau efecte pozitive asupra animalelor (romaniţa, coada şoricelului, sunătoare, arnică sau rostopască).
În calendarul pe anul 1934, pe lângă alte sfaturi trebuincioase în creşterea animalelor găsim şi două reţete pentru tratarea unor boli :
1 – Pentru tratarea gălbezei la oi, li se dă 1-2 linguri / zi din următorul amestec: 100 g vitriol de fier măcinat bine; 500 g sare de bucătărie; 300 g praf de boabe de şneapăn şi 200 g praf de chimen. La vitele mari ( boi, vaci) li se dă 1-2 linguri din praful acesta: 20 g fier alcoolizat; 300 g sare de bucătărie şi 200 g praf de chimen.
2 – Atunci când porcii n-au poftă de mâncare , li se dă ovăz sărat între mese, pregătit astfel: punem într-o oală mare un rând de sare, un rând de ovăz, apoi iarăşi sare şi ovăz. Din acest amestec punem câte o mână în lături la fiecare mâncare.
Dragostea almăjanului pentru animalele sale a dus la o comuniune între ei, uneori omul îi povestea calului sau oilor sale, necazul cel avea. După rechiziţionările forţate pentru cele două războaie mondiale, cooperativizarea forţată a agriculturii a fost cea mai grea şi cea mai dureroasă lovitură primită de ţăranii din Bozovici, Dalboşeţ, Lăpuşnicul Mare, Şopotu Vechi, Gârbovăţ, Bănia, Eftimie Murgu şi Prilipeţ. Ei au fost nevoiţi să predea C.A.P-ului nu numai pământul, ci şi animalele şi tot inventarul agricol. Mi-a fost dat să văd în Dalboşeţ scene de-a dreptul dramatice, atunci când femeile şi-au lăsat animalele în grajdurile C.A.P-ului. Plângeau şi boceau ca şi cum şi-ar fi pierdut un membru al familiei. Cu lacrimile şiroind pe obraji când vedeau spaima din ochii animalului care nu-şi cunoştea noul adăpost, îl încuraja aşa cum încurajezi un copil: lasă nu-ţi fie frică, că muma vine la tine să vadă ce faci şi îţi aduce în ches (străituţă) boabe şi hurui (făină de porumb).
Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, a însemnat sfârşitul vieţii arhaice, patriarhale şi trecerea la viaţa modernă cu toate implicaţiile sale. Pe fondul diminuării şi al îmbătrânirii populaţiei, a plecării tineretului spre oraşe sau în ţări străine, efectivele de animale cunosc un regres continuu la majoritatea speciilor. Dacă în anul 1990 almăjenii creşteau 5953 bovine şi 27584 ovine, azi mai au 2048 bovine şi doar 10000 ovine. Aşadar, cifrele vorbesc de la sine. Odată cu micşorarea numărului de animale au fost abandonate sălaşele (colibele), care odinioară împânzeau toate dealurile.
Totuşi în unele sate unii tineri au început să acceseze fonduri europene şi astfel şi-au înfiinţat ferme cu ovine şi bovine. La Dalboşeţ, economist Florin Curiţa, inginer Ionuţ Popescu şi tehnician Ion Popescu deţin între 300-350 oi fiecare. Ei valorifică, în special miei mari pentru exportul către ţările arabe.
