aprilie 18, 2024
Pâinea, soarele și lumea

Pâinea, soarele și lumea

           

De când a ajuns pâinea să fie dușmanul nostru?! De când am început să o ocolim, să o sărim, să o înlocuim? De când am ajuns să ne bucurăm ori, chiar, să ne lăudăm: „Azi am mâncat fără pâine” ?!

Pâinea era mereu așezată în mijlocul mesei, iar felia de pâine, lângă farfurie. Mirosul îmbietor al pâinii înlocuia, uneori, chemarea la masă! Apoi, dacă pâinea era proaspătă, era mult mai plăcut să o rupi în palme decât să o tai felii! Ce abur parfumat învăluia atunci, masa, casa,… curtea, strada,… lumea! Dar, de ieri-alaltăieri, de zece ani, poate, douăzeci-treizeci, pâinea este pericolul care ne pândește din umbră, gata să ne sară la gât, în gât! Ne provoacă arsuri, alergii, se depune pe coapse, pe șolduri, pe burtă, ne mușcă din interior, ne apasă, ne prinde, ne cuprinde! De când și de ce? Ei, acum chiar știm! Știm pentru că avem internet și avem medici, nutriționiști, specialiști, cercetători, care ne explică fenomenul. Știm pentru că, iată, am aflat că există „făina de grâu modernă”! Din păcate, termenul de „modern”, în acest caz exprimă un fapt extrem de dăunător. Exprimă faptul că de peste jumătate de secol grâul nu mai este ce a fost și, în loc de una sau două varietăți de grâu, cum am avut zeci de mii de ani, avem câteva mii de varietăți, „moderne”, „îmbunătățite” astfel încât să reziste la secetă, la vânt puternic, la boli,… varietăți pe care organismul uman le tolerează cu greu sau nu le tolerează deloc! Asta s-a întâmplat! Deci, nu sunt de vină nici Gheorghe, nici Mărioara, nici Jhony, nici Ivan, ca indivizi, e de vină omenirea, în ansamblu, așa cum este ea în goană după mai mult, mai bine, mai rezistent, mai profitabil!

Dar, haideți să ne aducem aminte și, poate, să ne bucurăm, de vremurile în care pâinea nu numai că nu era un pericol, ci era ceva bun și sfânt și, cumva, se contopea cu casa!

În anii șaizeci ai secolului trecut, era odată o casă minusculă în câmpia timișeană, o casă de agricultori, foști proprietari de pământ deveniți colectiviști prin forța împrejurărilor. Acum, însă, nu povestim politică globală, ci povestim… pâine. Despre război, imperialism, capitalism, ruși, americani, comunism, o să povestim altădată. În casa minusculă trăiau bunicul și bunica, mătușa, uscată de o poliomielită contractată în copilărie, mama, sora mătușii cu poliomielită, tata, fratele meu mai mare cu patru ani decât mine și eu, un mucos de doi-trei ani. Toți într-o casă de pământ cu o bucătărie, un dormitor și un grajd lipit de casă. În dormitor, pe lângă cele două paturi imperiale, din lemn masiv, cu tăblii sculptate, dotate cu saltele umplute cu ghije, cu perne și dune umplute cu puf de gâscă, unul dintre paturi ocupat de bunica și de mătușa bolnavă, celălalt ocupat de bunicul, mai era o canapea modernă, cu arcuri și un cuptor, construit din cărămizi de pământ, cu gura în bucătărie. Cuptorul era ca un fel de cub de pământ, cu ușa de fontă în bucătărie, cuptor care se înălța semeț lângă paturile imperiale. În fapt, părinții mei nu prea stăteau în casa bunicilor și căutau un loc care să fie numai al nostru, undeva în sat sau, eventual, la oraș, la Reșița sau Timișora, dar, atunci, eu nu știam asta. Eu locuiam fericit în casa bunicilor! Și casa bunicilor avea un cuptor de pământ în dormitor și o gură de cuptor în bucătărie unde se cocea pâine caldă și aromată. Cuptorul din dormitor avea pereții tencuiți și văruiți, calzi și drăgăstoși! După ce se cocea pâine în cuptor, pereții se înfățișau cu prietenie palmelor mele de copil. Ridicam mâinile spre tavan și mă lipeam cu burta și cu palmele de peretele de pământ alb văruit și simțeam bucurie și putere și un fel de nesfârșire. Mă găsea mătușa lipit de cuptor, fericit, și mă îmbrățișa, adăugând, astfel, un rotund nedeterminat de ani la sentimentul meu de nemurire.  Asta era seara, cu căldura prietenoasă de pământ cu vis și nemurire, dar, ziua, cuptorul duduia de flăcări vii, portocalii, apoi se liniștea în jar și în parfum de pâine proaspătă. Băga bunica lopata de lemn în cuptor și scotea pâinea vie, rumenă, pocnind de viață și sănătate. O umezea cu o cârpă curată și o lăsa, o vreme, aurie la odihnă. Oh, Buni, oh Nagy Mama, ne dai o felie de pâine sau mai așteptăm mult?! Bunica ne promitea marea cu sarea, pâine cu magiun sau pâine cu untură, ne spunea să mai așteptăm puțin că face și plăcinte. Și făcea! Plăcinte calde, aburite, blond-grizonate, puțin murdare de cenușă pe fund(!),  de era mai mare dragul să te înfrupți în ele, să te îneci de poftă! Așa era atunci casa totuna cu pâinea, totuna cu plăcintele! Apoi se făcea seara și mâncam pâine proaspătă cu slănină, cu roșii și cu brânză! Înainte de a fi tăiată, adesea, pâinea era sfințită pe burtă cu o cruce făcută cu cuțitul. Și ascultam poveștile bătrânilor care rostuiseră lumea peste zi! Căci faptele bătrânilor noștri ordonau atunci lumea și soarele și planetele se învârteau după voința și puterile lor. Și pâinea rotundă era ca soarele pe masă!

de Matei Mircioane,  17/09/2023,  at  Leighton Buzzard  UK

Avatar
Matei Mircioane
+ posts
Distribuiți

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *