Interviu de Alice Năstase Buciuta, realizat la ICR Londra
Fotografii: Romanian Cultural Institute in London
Dan Lungu, scriitor, profesor, sociolog, a fost invitatul ICR Londra pe 3 octombrie 2022 și a purtat un dialog substanțial și captivant cu Claudiu Florian, scriitor și director adjunct al Institutului Cultural Român din Londra. În conversația așezată sub titlul „O panoramă literară a postcomunismului românesc”, cei doi scriitori valoroși ai aceleiași generații au vorbit despre scris și despre așezarea tematicilor literare în universul realităților românești și universale, într-o sală cu public româno-britanic dornic să afle mai multe despre cărțile lui Dan Lungu, despre comunism și post-comunism, despre strădania schimbării și a reașezării țării noastre în mentalități noi.
Claudiu Florian a condus conversația printre istoriile care s-au așezat ca fundal – literar și sociologic – al cărților scrise de Dan Lungu „Sunt o babă comunistă”, „Cum să uiți o femeie”, „Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri și mistere”, „Șoferul din Oz”, „Pâlpâiri”…
Eu cred că orice scriitor de proză ar trebui să înceapă cu un volum de poezie, dacă se respectă.
Dan Lungu
„N-am avut nicio revelație spectaculoasă în ce privește scrisul. Cum am învățat alfabetul, m-am apucat de scris din plictiseală, că nu aveam altceva mai bun de făcut, și prima poezie pe care am scris-o este „Iarna pe uliță” de George Coșbuc. Am copiat-o literă cu literă din cartea surorii mele. Am zis că pot să scriu și eu la fel. N-am scris chiar la fel, dar am scris” a fost prima replică a dialogului. Și a fost marcată, desigur, cu hohotele de râs ale publicului. La întrebarea lui Claudiu Florian, Dan Lungu a mărturisit că a visat dintotdeauna să devină scriitor, chiar dacă, înainte de anii ’90, era atât de greu să speri că îți vor fi publicate cărțile.
„După ’90, mi-am văzut prima carte tipărită și am fost extrem de bucuros. Un amănunt deloc de neglijat: prima carte am scos-o pe banii mei și, chiar și așa, m-am bucurat foarte mult când am văzut-o!” a spus Dan Lungu, mărturisind în continuare că visurile sale literare au debutat cu aspirația de a fi poet. „Am avut un drum foarte lung până am ajuns la a scrie roman, unde simt că dau mai mult decât în altă parte. Toată adolescența și tinerețea mea am visat să fiu poet, fiindcă în poezie simțeam că este esența literaturii și, dacă ești scriitor, ești poet. Dacă nu poți să scrii poezie, te apuci de altceva. Poetul era imaginea cea mai puternică pe care o aveam în minte când îmi imaginam că sunt scriitor. Și am publicat un volum de poezii. Marea mea greșeală a fost să-mi recitesc, cam după un an, volumul publicat. Și, așa, m-am lăsat de scris poezie. Pentru că mi-am dat seama că era un volum interesant, al unui tip care a citit ceva poezie la viața lui, dar nu are voce, nu are vocea lui puternică. Una e să cânți pe scenă și alta e să cânți în baie. Eu cântam în baie. Dar a fost un exercițiu foarte util pentru proza pe care am scris-o după aceea, pentru că ai un alt simț al cuvintelor, le cântărești farmaceutic, chiar dacă scrii un roman, ești foarte atent la frază, la sunet. Eu cred că orice scriitor de proză ar trebui să înceapă cu un volum de poezie, dacă se respectă. După aceea, am scris proză scurtă, iar, mai târziu, am scris roman”.
Cum au fost cronicile literare la cărțile apărute? Ai fost lăudat sau criticat? Te-ai supărat vreodată pe critici?, l-am întrebat pe Dan Lungu în continuare, încercând să direcționez conversația către temele de interes pentru cei care au făcut din scris o profesie.
Dan Lungu: De mult nu mă mai supăr pe cronicile literare. Le citesc și le iau ca atare. Cred că cele mai multe cronici ciudate, ca să le zic așa, le-am avut la „Sunt o babă comunistă”, dar înainte ca romanul să aibă succes. După ce a avut succes, n-au mai apărut cronici negative. Dar am constatat că din ce în ce mai puțin se scrie despre cărți în România și din ce în ce mai puțin se scrie bine despre cărți în România. Sunt foarte puțini cronicari care mai fac asta. Am avut, totuși, de exemplu, bucuria ca, la „Pâlpâiri” – la care n-au apărut multe cronici, pentru că e un roman greu – să apară o cronică, a lui Mihai Iovănel, care este extraordinară. Când găsești câte o cronică în care simți că autorul ei a înțeles foarte bine lucrurile, e o mare bucurie. Dar, cum spuneam, se întâmplă din ce în ce mai rar să se scrie – chiar și prost – despre cărți.
Văzând ce se întâmplă în ultima vreme cu banii primiți de la buget pentru presă, mi se pare că e aproape imposibil să mai ai o presă independentă în România, e foarte greu.
Dan Lungu
Te-ai referit la critica literară, dar care este, din punctul tău de vedere, starea presei, în general?
Dan Lungu: Mă refer în primul rând la presa literară, pentru că pe aceasta o știu… Cronica literară de bună calitate e din ce în ce mai rară. Mai avem doar câteva reviste culturale care apar, cele finanțate de Ministerul Culturii prin Uniunea Scriitorilor, dar, din păcate, nu au distribuție și sunt aproape invizibile. Iar această absență a revistelor dă și senzația de invizibilitate a vieții literare. În ceea ce privește presa, totul s-a mutat în online, foarte puțină lume mai citește presa scrisă. Oricum, văzând ce se întâmplă în ultima vreme cu banii primiți de la buget pentru presă, mi se pare că e aproape imposibil să mai ai o presă independentă în România, e foarte greu. Dar nu știu cum poate fi păstrat echilibrul ăsta între finanțarea pentru proiecte mari și independența presei… Cred că aici doar oamenii de specialitate pot să răspundă.
Cum a fost propria ta experiență în presă? Ai fost redactor-șef la „Timpul”…
Dan Lungu: Da, am fost la „Timpul” și am făcut și paginile „Monitorul Artei”, în „Monitorul de Iași”. Timp de doi ani, o dată pe săptămână, aveam două pagini mari de ziar în care făceam foarte multă cultură. Și, dacă vă puteți imagina, într-un cotidian, în ziua de miercuri, uneori puteam să public și jumătate de pagină sau o pagină întreagă de poezie. Acum nu poți să te mai gândești la așa ceva, nu poți să mai găsești un cotidian care publică măcar o poezie, nu o jumătate de pagină sau o pagină de poezie… Or, asta se întâmpla în anii ’97, ’98, ’99, deci aveam o libertate mare să fac despre viața culturală multe interviuri de calitate, eseuri, dezbateri. Acum nu mai văd genul ăsta de abordare… Probabil că s-a schimbat și structura publicului, pe atunci nu exista online-ul sau, dacă exista, era absolut la început. Între timp, au avut loc foarte multe transformări de structură, transformări adânci în lumea asta a presei…
Ai scris poezie, ai scris proză scurtă, ai scris roman… Cum îi puneai pe oameni să scrie când conduceai o publicație?
Dan Lungu: Atunci când ceream colaborări pentru „Monitorul de Iași”, pentru „Monitorul Artei”, le ceream, practic, să facă publicistică. Publicistica e un gen în sine, nu-i nici poezie, nu-i nici proză, e jurnalism de foarte bună calitate. Le ceream să fie mai accesibili, mai clari, mai pe scurt, fără fraze foarte lungi, să se adreseze cumva unui public mai larg, păstrând, în același timp, originalitatea conținutului și acuratețea stilului, dar încercând să accesibilizeze ceea ce fac, în sensul cel mai bun al cuvântului. Să accesibilizezi nu înseamnă să simplifici, ci doar să scrii mai concentrat, fiindcă spațiul e mai puțin în presă. Să scrii cu propoziții mai scurte și nu cu fraze foarte complicate, păstrându-ți identitatea de gândire în ceea ce faci.
Și din poezie ce poate să rămână în publicistică?
Dan Lungu: Eu cred că greutatea cuvântului poate să treacă din poezie în stilul jurnalistic. Când scrii un text scurt, trebuie să fii foarte percutant, să atragi atenția. Publicistica seamănă, cumva, cu poezia, dacă ne referim la greutatea farmaceutică a cuvintelor. Ai spațiu pentru puține cuvinte, iar tu trebuie să le alegi și să le așezi în așa fel, încât să facă scânteie între ele, dar, în același timp, să fie foarte clar ce vrei să spui, să atragă atenția, să se citească cu plăcere, cuvintele să creeze o tensiune între ele. Or, abilitatea aceasta de a lucra farmaceutic cu cuvintele o poți prelua și din poezie. Bine, eliminând metaforele sau folosindu-le cum trebuie și atunci când trebuie, nu trebuie să le eviți cu totul, dar nici să cazi într-un șir de metafore… Cred, nu știu sigur nici eu, pentru că trecerea de la un stil la altul o faci la modul reflex, te adaptezi din mers, nu stai să teoretizezi foarte mult ceea ce faci. Să întrebi cum scrii e ca și cum ai întreba un fotbalist „cum driblezi?”… În urma unor antrenamente lungi, toate mișcările astea fotbalistul le face fără să mai gândească. Așa faci și dacă ești un scriitor experimentat. Schimbi codurile, stilurile, te adaptezi din mers, inconștient aproape, la ceea ce faci, și driblezi, chiar dacă nu știi exact cum faci trecerea asta… Dar e nevoie de antrenament mult, și în scris, ca și în fotbal… (râde)
